Deși abia în secolul al XX-lea 
Penticostalismul a luat amploare, extinzându-se în toată lumea, el nu 
este o mișcare nouă. El reprezintă creștinismul așa cum a fost el la 
origine. Botezul cu Duhul Sfânt era o experiență a creștinilor primului 
veac. Era straniu ca cineva să nu fi primit acest botez. „Pe când 
era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ținuturile de sus ale 
Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit pe câțiva ucenici și le-a zis: 
„Ați primit voi Duhul Sfânt când ați crezut? Ei i-au răspuns: „Nici n-am
 auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt”. Dar
 cu ce botez ați fost botezați? le-a zis el. Și ei au răspuns: „Cu 
botezul lui Ioan”. Atunci Pavel a zis „Ioan a botezat cu botezul 
pocăinței, și spunea norodului să ceadă în Cel ce venea după el, adică 
în Isus”. Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezați în Numele 
Domnului Isus. Când și-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a 
pogorât peste ei, și vorbeau în alte limbi, și proroceau.” (Fapte 19:1-6)
Primul veac al creștinismului a fost 
veacul de aur al Bisericii Creștine, atât în ce privește trăirea vieții 
creștine, cât și în ce privește atmosfera spirituală. Aceasta nu 
înseamnă că toate bisericile au fost la fel și că în sânul lor n-au 
apărut și unele probleme; bisericile totdeauna au avut probleme; depinde
 însă de metodele pe care le-au folosit pentru rezolvarea lor.
Cartea Apocalipsei, respectiv capitolele 
doi și trei vorbind despre cele șapte Biserici din Asia Mică: Efes, 
Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea, ne arată câtă 
deosebire a fost între bisericile creștine din aceeași perioadă și care 
au existat în același perimetru geografic din Asia Mică.
Istoria celor șapte Biserici ne arată că,
 încă din ultima parte a primului veac, a început o diferențiere și o 
distanțiere spirituală între bisericile creștine: atât unele față de 
altele, cât și față de primele Biserici descrise în Faptele Apostolilor,
 cum ar fi cazul celei din Ierusalim (Fapte 2:42-47; 4:32-35).
Dacă la sfârșitul primului veac au apărut
 deja unele deosebiri ne putem imagina denaturările ce-au survenit mai 
ales în Evul Mediu. Biserica creștină nu numai că a pierdut 
spiritualitatea din primul veac, dar a adoptat pe parcurs diferite 
„inovații” fie în numele unei așa zise „tradiții”, fie pe baza unei 
hotărâri luate de niște consilii bisericești scăpate de sub controlul 
Duhului Sfânt care și-au permis să adopte învățături și practici 
nebiblice pentru bisericile ieșite deja din matca creștinismului 
apostolic.
Mișcările de trezire sufletească,
 pe care le enumeră Istoria Bisericească Universală începând cu mișcarea
 montanistă și sfârșind cu mișcarea penticostală și apoi harismatică din
 vremea noastră, n-au făcut altceva decât să încerce să readucă 
bisericile la matca creștinismului original, să-l dezbrace de podoabele 
artificiale cu care a fost îmbrăcat și să-i redea naturalețea pe care a 
avut-o la început. 
Istoria Bisericească Universală este 
plină de exemple ale unor treziri sufletești, care propovăduiau morala, 
pietatea și lucrarea Duhului Sfânt, cunoscută de bisericile creștine în 
primul veac. Această istorie reprezintă lupta, care n-a încetat 
niciodată în sânul creștinismului, între lumină și întuneric, între 
căldură spirituală și indiferență, între principii biblice și doctrine 
bazate pe autoritatea unei „tradiții”.
Botezul cu Duhul Sfânt este una din 
doctrinele de bază ale bisericilor penticostale. Dacă vom urmări această
 doctrină în Istoria Bisericească Universală, vom observa că ea trece ca
 un fir roșu prin întreaga istorie și că acest botez, practic, n-a 
încetat niciodată. Dacă el a fost un fenomen general pentru primele 
biserici creștine din Ierusalim, Samaria, Cezareea, Damasc, Efes și 
Antiohia, mai târziu el a devenit un fenomen mai rar, manifestat în 
unele mișcări religioase sau în ungherele ascunse ale unor mănăstiri de 
către călugării pioși. Existența acestuia, chiar spontantă, demonstrează
 că Domnul Isus Hristos nu Și-a retras niciodată făgăduințele. Niciodată
 nu Și-a retras harul Său. „Isus Hristos este același ieri și azi și în 
veci” (Evrei 13:8).
Montanismul dintre sec. al II-lea și al 
VI-lea, cunoscut mai mult din relatările dușmanilor săi care l-au 
combătut, scoțând ăn evidență mai mult părțile negative, a fost o 
repetare a fenomenului penticostal în zorii creștinismului. Marele 
apologet creștin Tertulian a fost adeptul acestei înnoiri creștine din 
secolul al II-lea.
Alte personalități ale secolului al 
II-lea ca Policarp, Irineu, Iustin Martirul, Origen, au fost martori, 
adepți sau chiar instrumente ale botezului cu Duhul Sfânt.
Ioan Hrisostom și Augustin din sec. IV-V vorbesc la fel despre această experiență.
Iată câteva mărturii concludente în această privință:
IRINEU (episcop al 
Lyonului, anul 140 d. Hr.): „Cei desăvârșiti au primit Duhul Sfânt și 
vorbesc în alte limbi prin Duhul lui Dumnezeu, la fel cum a vorbit și 
Pavel… Noi am auzit și pe mulți frați din adunările noastre care au 
darul prorociei și care vorbesc în alte limbi prin Duhul, care dau pe 
față lucrurile ascunse ale oamenilor și vorbesc despre tainele lui 
Dumnezeu, și pe acest fel de oameni apostolul îi numește „duhovnicești” 
deoarece aceia sunt „duhovnicești” după cum a făcut cunoscut Duhul”.
După moartea tuturor apostolilor și după 
ce s-au scris toate epistolele care ne-au fost rânduite de apostoli, a 
mai existat totuși darul prorociei și al vorbirii în alte limbi. În 
orice caz, Irineu a arătat că în vremea aceea s-a putut face o deosebire
 între creștinii care aveau adeverirea Duhului Sfânt și între cei ce nu 
aveau această adeverire.
ORIGEN (un teolog de 
frunte, 185-254 d. Hr.): „…și în zilele de azi se mai păstrează printre 
creștini urmele Duhului Sfânt… ei izgonesc duhurile rele, fac multe 
vindecări de bolnavi, și după voia lui Dumnezeu, ei văd multe lucruri 
care au să vină…”
Aici ni se fac mărtuira că încă în 
secolul al III-lea de după Hristos, printre creștinii mai existau 
darurile Duhului Sfânt. Cuvintele „și în zielele noastre” par în orice 
caz să adeverească faptul că acele daruri erau pe atunci mai rare.
CYRIL (episcopul Alexandriei, 412-444 d. 
Hr.): „Dar puterea Duhului este aceeași în ea însăși. Totuși ea se 
descoperă în mai multe manifestări ale puterii, după porunca lui 
Dumnezeu. La unul, ea se folosește de limba lui pentru a vorbi despre 
înțelepciune, altuia îi luminează inima pentru a proroci, și din nou 
altuia i se dă puterea să izgonească diavolii, altora li se dă puterea 
să explice scrierile sfinte, pe alții îi pregătește pentru ca să poată 
sluji ca martiri, și deci ea lucrează mereu în alt fel în fiecare din 
ei…”
Deci, au mai existat și în secolul al 
V-lea încă o mulțime de daruri duhovnicești de putere, daruri pe care 
Cyril ni le enumeră cu destulă precizie.
AUGUSTIN (fruntaș 
bisericesc apusean, 354-430 d. Hr.): „Dar acela care L-a cunoscut pe 
Duhul Sfânt, acela a fost umplut deodată de El și vorbea în alte limbi, 
deci nu numai cei o sută douăzeci…”
Această mărturie este extrem de 
interesantă din punct de vedere teologic, deoarece ea ne descrie exact 
același lucru pe care noi îl cunoaștem și astăzi ca fiind experiența 
botezului cu Duhul Sfânt: o umplere instantanee și o vorbire în alte 
limbi (Fapte 2:4).
Evul Mediu, deși sărac în informații de 
genul celor ce ne interesează, ne-a păstrat totuși câteva mențiuni, fie 
că este vorba de practicarea vorbirii în alte limbi, așa cum rezultă din
 actul de canonizare a unor călugări, cum este cazul Sf. Hilldegard 
(sec. XIII), Sf. Vincent Ferrier (+1350), Sf. Francisc Xavier (+1552), 
Sf. Luis Bertrand etc., fie că este vorba de menționarea ei în operele 
unor autori celebri cum ar fi Thomas Aquinas (+1274) în „Summa 
Theologiae” și Dante Alighieri (1265-1325) în „Divina Comedie” (Vol. 
„Paradisul”, cântul XI și XV).
Filip Schaff în „Istoria Bisericii Creștine” și „Enciclopedia Catolică” face mențiuni despre acest fenomen creștin.
Ediția germană a Istoriei Bisericii 
Creștine Vol. III; pag. 46, scrisă de Sauer spune că: „Dr. Martin Luther
 a fost profet, evanghelist, vorbitor în alte limbi și tălmăcitor; era 
într-o singură persoană înzestrarea cu toate darurile Duhului Sfânt”.
Când Luther a fost întrebat despre 
fenomenul care a avut loc la Rusalii, el a răspuns: „Ei au putut vorbi 
în limbi diferite… Aceasta a fost una din cele mai mari minuni care s-a 
văzut vreodată, ca niște simpli pescari să primească asemenea daruri 
spirituale…”
IOAN CALVIN a recunoscut
 în vorbirea în alte limbi calea divină instituită de Dumnezeu pentru a 
evangheliza lumea cu o diversitate de limbi. „Ucenicii au vorbit 
într-adevăr în alte limbi, altfel, minunea n-ar fi fost săvârșită în ei,
 ci în ascultători.” Citând textul de la 1 Corinteni 14:2 „cu duhul, 
spune taine” Calvin declară, la fel ca și Hrisostom, că cel ce vorbește 
așa o face printr-un „dar spiritual”. El continuă astfel: „sensul este 
evident. Dacă eu formulez rugăciuni într-o limbă neînțeleasă pentru mine
 și duhul îmi procură cuvintele, atunci duhul îmi controlează limba și 
înalță rugăciunea…” Calvin, cu referire la vorbirea în alte limbi, spune
 următoarele despre teologii care disprețuiau asemenea practici: „În 
prezent, mari teologi sunt împotriva acestora (vorbirea în limbi) cu o 
râvnă furioasă. Dar dacă e sigur că Duhul Sfânt a cinstit aici pe cei ce
 prin Duhul Sfânt au înălțat laude nemuritoare, ne întrebăm din ce fel 
de duh vorbesc acești reformatori, care se ridică împotriva acestora… 
Pavel lăuda folosirea limbilor și departe de el este gândul abolirii sau
 lepădării lor”.

Iată
 ce scria David Smith, un presbiterian din Scoția, care a fost un mare 
profesor și scriitor, relativ la hughenoții din Cervennes: „Cele mai 
izbitoare manifestări ale darurilor duhovnicești în timpurile moderne le
 oferă „micii profeți din Cervennes la sfârșitul sec. XVII ca și 
irvingienii la începutul sec. XIX. Ei au experimentat din fenomenul de 
la Cincizecime după cum este arătat în Fapte. Ei au predicat nu în 
dialectele lor ci într-o franceză bună.
 
Neconformistul scoțian Matthew Henry 
(1622-1714), un mare comentator biblic care a păstorit timp de 25 de ani
 o biserică presbiteriană, a scris următoarele cu privire la vorbirea în
 alte limbi, pe lângă cea maternă, deși n-au învățat niciodată o altă 
limbă: „Ei au vorbit după cum le da Duhul lucruri substanțiale și cu 
greutate. Ei nu s-au bâlbâit, nu au rostit propoziții fragmentare ci o 
limbă elegantă, ca și cum ar fi fost limba maternă. Aceasta a fost o 
mare minune. Ei… care n-au învățat niciodată o limbă străină, n-au fost 
învățați, nici n-au călătorit în țări străine”. Comentând revărsarea 
Duhului în casa lui Corneliu, el recunoaște că aceasta a fost 
caracterizată prin dovada vorbirii în alte limbi. Referindu-se la cele 
întâmplate la Efes, Matthew Henry dă explicații similare.
Jakob Baumgarten (1706-1757), un teolog 
și învățat german, descrie astfel o persoană care este plină de Duhul 
Sfânt: „Creștinii, în urma primirii darului Duhului Sfânt, vorbesc în 
alte limbi… ceea ce nu poate să însemne altceva decât că ucenicii au 
fost esențial schimbați prin lucrarea Duhului Sfânt, devenind organe 
(mădulare) ale Duhului Sfânt, în timp ce înainte erau ale cărnii…”
Binecunoscutul evanghelist Charles G. Finney
 (1792-1875) mărturisea: „Eu am primit un minunat botez cu Duhul Sfânt. 
Fără să mai fi așteptat la aceasta, fără a mă fi gândit măcar, Duhul 
Sfânt S-a coborât peste mine într-o manieră ce părea că-mi străpunge și 
trupul și sufletul…” Apoi a urmat descrierea a ceea ce a simțit.
Experiențe și declarații similare 
întâlnim și la alți evangheliști renumiți cum ar fi: D. L. Moody 
(183?-1899) și R. Torrey (1856-1928).
Material scris de Prof. Dr. Trandafir Sandru în cartea „Trezirea spirituală penticostală din România”