Deși abia în secolul al XX-lea
Penticostalismul a luat amploare, extinzându-se în toată lumea, el nu
este o mișcare nouă. El reprezintă creștinismul așa cum a fost el la
origine. Botezul cu Duhul Sfânt era o experiență a creștinilor primului
veac. Era straniu ca cineva să nu fi primit acest botez. „Pe când
era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ținuturile de sus ale
Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit pe câțiva ucenici și le-a zis:
„Ați primit voi Duhul Sfânt când ați crezut? Ei i-au răspuns: „Nici n-am
auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt”. Dar
cu ce botez ați fost botezați? le-a zis el. Și ei au răspuns: „Cu
botezul lui Ioan”. Atunci Pavel a zis „Ioan a botezat cu botezul
pocăinței, și spunea norodului să ceadă în Cel ce venea după el, adică
în Isus”. Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezați în Numele
Domnului Isus. Când și-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a
pogorât peste ei, și vorbeau în alte limbi, și proroceau.” (Fapte 19:1-6)
Primul veac al creștinismului a fost
veacul de aur al Bisericii Creștine, atât în ce privește trăirea vieții
creștine, cât și în ce privește atmosfera spirituală. Aceasta nu
înseamnă că toate bisericile au fost la fel și că în sânul lor n-au
apărut și unele probleme; bisericile totdeauna au avut probleme; depinde
însă de metodele pe care le-au folosit pentru rezolvarea lor.
Cartea Apocalipsei, respectiv capitolele
doi și trei vorbind despre cele șapte Biserici din Asia Mică: Efes,
Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea, ne arată câtă
deosebire a fost între bisericile creștine din aceeași perioadă și care
au existat în același perimetru geografic din Asia Mică.
Istoria celor șapte Biserici ne arată că,
încă din ultima parte a primului veac, a început o diferențiere și o
distanțiere spirituală între bisericile creștine: atât unele față de
altele, cât și față de primele Biserici descrise în Faptele Apostolilor,
cum ar fi cazul celei din Ierusalim (Fapte 2:42-47; 4:32-35).
Dacă la sfârșitul primului veac au apărut
deja unele deosebiri ne putem imagina denaturările ce-au survenit mai
ales în Evul Mediu. Biserica creștină nu numai că a pierdut
spiritualitatea din primul veac, dar a adoptat pe parcurs diferite
„inovații” fie în numele unei așa zise „tradiții”, fie pe baza unei
hotărâri luate de niște consilii bisericești scăpate de sub controlul
Duhului Sfânt care și-au permis să adopte învățături și practici
nebiblice pentru bisericile ieșite deja din matca creștinismului
apostolic.
Mișcările de trezire sufletească,
pe care le enumeră Istoria Bisericească Universală începând cu mișcarea
montanistă și sfârșind cu mișcarea penticostală și apoi harismatică din
vremea noastră, n-au făcut altceva decât să încerce să readucă
bisericile la matca creștinismului original, să-l dezbrace de podoabele
artificiale cu care a fost îmbrăcat și să-i redea naturalețea pe care a
avut-o la început.
Istoria Bisericească Universală este
plină de exemple ale unor treziri sufletești, care propovăduiau morala,
pietatea și lucrarea Duhului Sfânt, cunoscută de bisericile creștine în
primul veac. Această istorie reprezintă lupta, care n-a încetat
niciodată în sânul creștinismului, între lumină și întuneric, între
căldură spirituală și indiferență, între principii biblice și doctrine
bazate pe autoritatea unei „tradiții”.
Botezul cu Duhul Sfânt este una din
doctrinele de bază ale bisericilor penticostale. Dacă vom urmări această
doctrină în Istoria Bisericească Universală, vom observa că ea trece ca
un fir roșu prin întreaga istorie și că acest botez, practic, n-a
încetat niciodată. Dacă el a fost un fenomen general pentru primele
biserici creștine din Ierusalim, Samaria, Cezareea, Damasc, Efes și
Antiohia, mai târziu el a devenit un fenomen mai rar, manifestat în
unele mișcări religioase sau în ungherele ascunse ale unor mănăstiri de
către călugării pioși. Existența acestuia, chiar spontantă, demonstrează
că Domnul Isus Hristos nu Și-a retras niciodată făgăduințele. Niciodată
nu Și-a retras harul Său. „Isus Hristos este același ieri și azi și în
veci” (Evrei 13:8).
Montanismul dintre sec. al II-lea și al
VI-lea, cunoscut mai mult din relatările dușmanilor săi care l-au
combătut, scoțând ăn evidență mai mult părțile negative, a fost o
repetare a fenomenului penticostal în zorii creștinismului. Marele
apologet creștin Tertulian a fost adeptul acestei înnoiri creștine din
secolul al II-lea.
Alte personalități ale secolului al
II-lea ca Policarp, Irineu, Iustin Martirul, Origen, au fost martori,
adepți sau chiar instrumente ale botezului cu Duhul Sfânt.
Ioan Hrisostom și Augustin din sec. IV-V vorbesc la fel despre această experiență.
Iată câteva mărturii concludente în această privință:
IRINEU (episcop al
Lyonului, anul 140 d. Hr.): „Cei desăvârșiti au primit Duhul Sfânt și
vorbesc în alte limbi prin Duhul lui Dumnezeu, la fel cum a vorbit și
Pavel… Noi am auzit și pe mulți frați din adunările noastre care au
darul prorociei și care vorbesc în alte limbi prin Duhul, care dau pe
față lucrurile ascunse ale oamenilor și vorbesc despre tainele lui
Dumnezeu, și pe acest fel de oameni apostolul îi numește „duhovnicești”
deoarece aceia sunt „duhovnicești” după cum a făcut cunoscut Duhul”.
După moartea tuturor apostolilor și după
ce s-au scris toate epistolele care ne-au fost rânduite de apostoli, a
mai existat totuși darul prorociei și al vorbirii în alte limbi. În
orice caz, Irineu a arătat că în vremea aceea s-a putut face o deosebire
între creștinii care aveau adeverirea Duhului Sfânt și între cei ce nu
aveau această adeverire.
ORIGEN (un teolog de
frunte, 185-254 d. Hr.): „…și în zilele de azi se mai păstrează printre
creștini urmele Duhului Sfânt… ei izgonesc duhurile rele, fac multe
vindecări de bolnavi, și după voia lui Dumnezeu, ei văd multe lucruri
care au să vină…”
Aici ni se fac mărtuira că încă în
secolul al III-lea de după Hristos, printre creștinii mai existau
darurile Duhului Sfânt. Cuvintele „și în zielele noastre” par în orice
caz să adeverească faptul că acele daruri erau pe atunci mai rare.
CYRIL (episcopul Alexandriei, 412-444 d.
Hr.): „Dar puterea Duhului este aceeași în ea însăși. Totuși ea se
descoperă în mai multe manifestări ale puterii, după porunca lui
Dumnezeu. La unul, ea se folosește de limba lui pentru a vorbi despre
înțelepciune, altuia îi luminează inima pentru a proroci, și din nou
altuia i se dă puterea să izgonească diavolii, altora li se dă puterea
să explice scrierile sfinte, pe alții îi pregătește pentru ca să poată
sluji ca martiri, și deci ea lucrează mereu în alt fel în fiecare din
ei…”
Deci, au mai existat și în secolul al
V-lea încă o mulțime de daruri duhovnicești de putere, daruri pe care
Cyril ni le enumeră cu destulă precizie.
AUGUSTIN (fruntaș
bisericesc apusean, 354-430 d. Hr.): „Dar acela care L-a cunoscut pe
Duhul Sfânt, acela a fost umplut deodată de El și vorbea în alte limbi,
deci nu numai cei o sută douăzeci…”
Această mărturie este extrem de
interesantă din punct de vedere teologic, deoarece ea ne descrie exact
același lucru pe care noi îl cunoaștem și astăzi ca fiind experiența
botezului cu Duhul Sfânt: o umplere instantanee și o vorbire în alte
limbi (Fapte 2:4).
Evul Mediu, deși sărac în informații de
genul celor ce ne interesează, ne-a păstrat totuși câteva mențiuni, fie
că este vorba de practicarea vorbirii în alte limbi, așa cum rezultă din
actul de canonizare a unor călugări, cum este cazul Sf. Hilldegard
(sec. XIII), Sf. Vincent Ferrier (+1350), Sf. Francisc Xavier (+1552),
Sf. Luis Bertrand etc., fie că este vorba de menționarea ei în operele
unor autori celebri cum ar fi Thomas Aquinas (+1274) în „Summa
Theologiae” și Dante Alighieri (1265-1325) în „Divina Comedie” (Vol.
„Paradisul”, cântul XI și XV).
Filip Schaff în „Istoria Bisericii Creștine” și „Enciclopedia Catolică” face mențiuni despre acest fenomen creștin.
Ediția germană a Istoriei Bisericii
Creștine Vol. III; pag. 46, scrisă de Sauer spune că: „Dr. Martin Luther
a fost profet, evanghelist, vorbitor în alte limbi și tălmăcitor; era
într-o singură persoană înzestrarea cu toate darurile Duhului Sfânt”.
Când Luther a fost întrebat despre
fenomenul care a avut loc la Rusalii, el a răspuns: „Ei au putut vorbi
în limbi diferite… Aceasta a fost una din cele mai mari minuni care s-a
văzut vreodată, ca niște simpli pescari să primească asemenea daruri
spirituale…”
IOAN CALVIN a recunoscut
în vorbirea în alte limbi calea divină instituită de Dumnezeu pentru a
evangheliza lumea cu o diversitate de limbi. „Ucenicii au vorbit
într-adevăr în alte limbi, altfel, minunea n-ar fi fost săvârșită în ei,
ci în ascultători.” Citând textul de la 1 Corinteni 14:2 „cu duhul,
spune taine” Calvin declară, la fel ca și Hrisostom, că cel ce vorbește
așa o face printr-un „dar spiritual”. El continuă astfel: „sensul este
evident. Dacă eu formulez rugăciuni într-o limbă neînțeleasă pentru mine
și duhul îmi procură cuvintele, atunci duhul îmi controlează limba și
înalță rugăciunea…” Calvin, cu referire la vorbirea în alte limbi, spune
următoarele despre teologii care disprețuiau asemenea practici: „În
prezent, mari teologi sunt împotriva acestora (vorbirea în limbi) cu o
râvnă furioasă. Dar dacă e sigur că Duhul Sfânt a cinstit aici pe cei ce
prin Duhul Sfânt au înălțat laude nemuritoare, ne întrebăm din ce fel
de duh vorbesc acești reformatori, care se ridică împotriva acestora…
Pavel lăuda folosirea limbilor și departe de el este gândul abolirii sau
lepădării lor”.
Iată
ce scria David Smith, un presbiterian din Scoția, care a fost un mare
profesor și scriitor, relativ la hughenoții din Cervennes: „Cele mai
izbitoare manifestări ale darurilor duhovnicești în timpurile moderne le
oferă „micii profeți din Cervennes la sfârșitul sec. XVII ca și
irvingienii la începutul sec. XIX. Ei au experimentat din fenomenul de
la Cincizecime după cum este arătat în Fapte. Ei au predicat nu în
dialectele lor ci într-o franceză bună.
Neconformistul scoțian Matthew Henry
(1622-1714), un mare comentator biblic care a păstorit timp de 25 de ani
o biserică presbiteriană, a scris următoarele cu privire la vorbirea în
alte limbi, pe lângă cea maternă, deși n-au învățat niciodată o altă
limbă: „Ei au vorbit după cum le da Duhul lucruri substanțiale și cu
greutate. Ei nu s-au bâlbâit, nu au rostit propoziții fragmentare ci o
limbă elegantă, ca și cum ar fi fost limba maternă. Aceasta a fost o
mare minune. Ei… care n-au învățat niciodată o limbă străină, n-au fost
învățați, nici n-au călătorit în țări străine”. Comentând revărsarea
Duhului în casa lui Corneliu, el recunoaște că aceasta a fost
caracterizată prin dovada vorbirii în alte limbi. Referindu-se la cele
întâmplate la Efes, Matthew Henry dă explicații similare.
Jakob Baumgarten (1706-1757), un teolog
și învățat german, descrie astfel o persoană care este plină de Duhul
Sfânt: „Creștinii, în urma primirii darului Duhului Sfânt, vorbesc în
alte limbi… ceea ce nu poate să însemne altceva decât că ucenicii au
fost esențial schimbați prin lucrarea Duhului Sfânt, devenind organe
(mădulare) ale Duhului Sfânt, în timp ce înainte erau ale cărnii…”
Binecunoscutul evanghelist Charles G. Finney
(1792-1875) mărturisea: „Eu am primit un minunat botez cu Duhul Sfânt.
Fără să mai fi așteptat la aceasta, fără a mă fi gândit măcar, Duhul
Sfânt S-a coborât peste mine într-o manieră ce părea că-mi străpunge și
trupul și sufletul…” Apoi a urmat descrierea a ceea ce a simțit.
Experiențe și declarații similare
întâlnim și la alți evangheliști renumiți cum ar fi: D. L. Moody
(183?-1899) și R. Torrey (1856-1928).
