A înţelege diferenţa dintre justificare şi sfinţire poate fi la fel de important ca a înţelege diferenţa dintre mântuire şi damnare. A deosebi corect între acestea două este de o importanţă crucială. Când înţelegi ce sunt acestea, poţi trage o linie de demarcaţie şi poţi afirma: "Aceasta te mântuieşte. Aceasta nu te mântuieşte."
Justificarea este lucrarea lui Dumnezeu în care neprihănirea lui Isus trece asupra păcătosului aşa încât păcătosul este declarat de Dumnezeu ca fiind fără prihană în faţa Legii (Romani 4:3; 5:1,9; Galateni 2:16; 3:11). Această neprihănire nu este obţinută sau câştigată prin vreun efort al celui mântuit. Justificarea intervine instantaneu având drept rezultat viaţa veşnică. Este complet bazată numai pe sacrificiul lui Isus pe cruce (1 Petru 2:24) şi se primeşte numai prin credinţă (Efeseni 2:8-9). Pentru obţinerea justificării faptele nu sunt necesare. Altfel, n-ar mai fi un dar (Romani 6:23). Prin urmare, suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă (Romani 5:1).
Sfinţenia, pe de altă parte, implică contribuţia persoanei respective. Dar este tot lucrarea lui Dumnezeu în credincios de a produce mai mult din caracterul dumnezeiesc şi viaţă dumnezeiască în persoana socotită deja neprihănită (Filipeni 2:13). Sfinţirea nu este instantanee pentru că nu este numai lucrarea lui Dumnezeu. Persoana neprihănită este implicată activ în a se supune voinţei lui Dumnezeu, în a rezista păcatului, în a căuta sfinţenia şi în a se îndumnezei (Galateni 5:22-23). De subliniat, sfinţenia nu influenţează justificarea. Asta înseamnă că, chiar dacă nu trăim o viaţă perfectă, noi suntem socotiţi neprihăniţi.
Câtă vreme justificarea este declarată instantanee, sfinţirea este un proces. Pe când justificarea vine din afara noastră, de la Dumnezeu, sfinţirea se petrece în noi venind de la Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt, în concordanţă cu Biblia. Cu alte cuvinte, ne aducem contribuţia la sfinţire prin eforturile noastre proprii. În contrast, nu contribuim la neprihănirea noastră cu faptele noastre.
Înseamnă aceasta că cei socotiţi neprihăniţi prin har pot păcătui oricât de mult doresc?
Romani 6:1-2 spune: " Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?
Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?"
Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?"
1 Tesaloniceni 4:7 spune: " Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire."
Scripturile ne învaţă că trebuie să trăim o viaţă sfântă şi să evităm păcatul (Coloseni 1:5-11). Doar pentru că suntem mântuiţi şi socotiţi pe vecie neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu (Ioan 10:28), aceasta nu este o scuză de a continua în păcatul de care am fost salvaţi. Desigur, cu toţii păcătuim (1 Ioan 1:8). Dar războiul dintre cel mântuit şi păcatele sale este neîntrerupt (Romani 7:14-20) şi nu se va întâmpla decât la venirea lui Isus să fim eliberaţi de acest trup supus morţii (Romani 7:24). A continua să cauţi păcatul şi să te foloseşti de harul lui Dumnezeu pentru a-l scuza mai târziu înseamnă a călca în picioare sângele lui Hristos (Evrei 10:29) şi să reliefezi natura adevărată păcătoasă, nemântuită (1 Ioan 2:4; 2:19). (Alte versete ce merită parcurse sunt: Evrei 12:14; 1 Petru 1:14-16 şi 1 Petru 2:21-22.)
